A "Grain Of Wheat" Ministries publication

De David W. Dyer

Dragostea implică angajament. Dacă spunem că iubim pe cineva însă nu suntem dispuşi să facem nici un fel de angajament faţă de acea persoană atunci ceea ce spunem este fals. Când spunem că iubim pe cineva dar nu ne luăm nici un angajament atunci nu înseamnă decât că îl dorim, că ne place sau că vrem ceva de la el/ea. Însă, pe de altă parte, dragostea – dragostea adevărată – implică un angajament total faţă de celălalt.

Acest lucru ne este foarte bine ilustrat prin legătura de căsnicie. În ochii lui Dumnezeu căsnicia dintre un bărbat şi o femeie implică un legământ puternic (Maleahi 2:14). Fără acest legământ relaţia intimă între un bărbat şi o femeie este interzisă şi considerată păcat. Singura diferenţă între concubinaj şi căsnicie este că cea de-a doua include un angajament pe viaţă. Planul lui Dumnezeu este că, înainte ca doi oameni să ia atât de mult unul de la celălalt şi să se implice intim ei trebuie să-şi ia un angajament – unul faţă de celălalt. Aceasta înseamnă să accepte să se iubească unul pe celălalt, să-şi fie alături la bine şi la greu şi să-şi slujească unul altuia în toate situaţiile. Legământul de căsătorie implică o legătură completă atâta timp cât cei doi sunt în viaţă. Fără un asemenea legământ nu este dragoste adevărată ci doar o simplă dorinţă egoistă.

Deci, am lămurit aici foarte clar faptul că, atunci când Dumnezeu vorbeşte în cuvântul Său sfânt despre dragoste nu vorbeşte despre un simplu sentiment cald şi plăcut, ci despre ceva ce implică un angajament din partea noastră faţă de cineva. Angajamentul este fundamentul iubirii adevărate.

Porunca numărul unu

Înţelegând acest lucru vom privi acum la un alt verset binecunoscut: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău, şi cu toată puterea ta” (Marcu 12:30). Aici găsim porunca clară a lui Dumnezeu. După cum am văzut, ca să împlinim această poruncă nu este suficient să avem simple sentimente căldicele faţă de Dumnezeu. Nu ar fi suficient să avem o simplă dorinţă pentru Dumnezeu, să apreciem anumite lucruri legate de El, sau să ne bucurăm ocazional de prezenţa Sa. Ceea ce ne cere Dumnezeu aici este un angajament total şi fără rezerve, cu tot sufletul, cu tot ce avem şi cu toată puterea noastră, faţă de El.

Acest verset vorbeşte despre un angajament complet faţă de Dumnezeu. Înseamnă că noi Îl vom iubi, Îi vom servi, Îl vom asculta şi, în general, vom face tot ce putem ca să Îi facem pe plac. Înseamnă, de asemenea, să înţelegem că acest angajament este pe viaţă.

Acum, concluzia celor spuse mai sus este aceasta: Dacă nu ai un asemenea angajament cu toată viaţa ta faţă de Dumnezeu, dacă relaţia ta cu El se bazează doar pe sentimente instabile, dacă eşti doar pe jumătate creştin şi faci voia lui Dumnezeu doar când îţi convine, atunci trăieşti în păcat! Viaţa ta nu este pe placul lui Dumnezeu. Mai mult decât atât, ai nevoie disperată de căinţă deplină şi din toată inima.

Această condiţie păcătoasă a inimii poate fi dovedită cu un test simplu. Care sunt acele alte angajamente ale tale pe care le pui înaintea loialităţii faţă de Dumnezeu? Să aibă slujba prioritate? Dar familia, prietenii, activităţile recreative, hobby-urile sau propriile plăceri? Când angajamentul tău faţă de alte activităţi întrece înţelegerea cu Dumnezeu atunci tu trăieşti în adulter spiritual. Atunci păcătuieşti faţă de Dumnezeu. Dacă Îl laşi pe El baltă ca să urmezi alte lucruri eşti în aceeaşi situaţie ca o soţie care îşi înşeală soţul. Când angajamentul tău faţă de Dumnezeu nu cuprinde standardul biblic de „TOT” atunci trăieşti în păcat şi ai nevoie de căinţă.

Opreşte-te şi analizează-ţi viaţa. Fii sincer cu tine însuţi. Ce lucruri conturbă îndatorirea ta faţă de Dumnezeu? Ce te-a făcut să absentezi de la atâtea întâlniri de la biserică? De ce nu petreci mai mult timp citind Biblia şi în rugăciune? De ce nu observi nevoia celor din jurul tău? De ce dai atât de puţină atenţie mântuirii lumii necredincioase? Răspunsul stă fără îndoială în faptul că tu, conştient sau inconştient, te-ai angajat la alte lucruri care au prioritate în viaţa ta. Dacă te găseşti într-o asemenea situaţie atunci eşti un păcătos ce ai nevoie de căinţă.

Sfatul lui Dumnezeu de a-L iubi cu toată fiinţa noastră nu este o simplă sugestie folositoare. El nu ne-a spus lucrul acesta cu intenţia de a ne lăsa să alegem dacă ne place sau nu. Când a spus acele cuvinte Dumnezeu a dat o poruncă serioasă şi invariabilă. De aceea dacă o ignorăm vom suferi consecinţele. Deşi Dumnezeu este îndelung-răbdător şi nu îşi va rupe legământul că ne iubeşte, totuşi El este şi extrem de gelos (Exodul 34:14). De cele mai multe ori El va lăsa să avem probleme exact cu acele lucruri pe care le iubim mai mult decât pe El. Probleme familiale, dificultăţi financiare şi multe altele ca acestea ar putea fi mâna lui Dumnezeu în viaţa noastră. Atâta timp cât refuzăm să renunţăm la afecţiunea faţă de acestea şi nu Îl punem pe Dumnezeu pe primul loc vom continua să avem fără îndoială dificultăţi. N-ar fi iubitor din partea lui Dumnezeu să te lase să continui după capul tău.

Dacă toate acestea te fac să te simţi inconfortabil înseamnă că îţi ating chiar punctul slab. Cât de mult avem noi, oamenii lui Dumnezeu, nevoie să ni se spună adevărul! Aceasta este porunca Sa: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău” cu toată fiinţa ta (Deuteronom 6:5). Noi trebuie să-L punem pe El deasupra a toate. El ar trebui să fie pe primul loc în dorinţele noastre, în mintea noastră, în orice aspect al vieţii noastre. Dacă ar fi să fim creştini cu o purtare credibilă în faţa Domnului atunci ar trebui să ascultăm cu sfinţenie această poruncă. În scripturi nu există nici o clauză pentru alt fel de creştini. Toţi trebuie să ascultăm această poruncă şi să o trăim.

Porunca a doua

După cum ţi-ai dat seama, ce-a de-a doua poruncă este asemenea primei. „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Marcu 12:31). Şi în acest aspect, dacă suntem creştini adevăraţi, nu avem altă opţiune decât să ascultăm. Şi această poruncă implică angajament – nu o preocupare parţială sau un interes trecător – ci un angajament total, fără rezerve, faţă de alţii.

Acest verset, deşi se aplică cu siguranţă faţă de toată lumea, are şi o aplicabilitate mai specială în relaţia noastră cu ceilalţi creştini. Ca să fim în armonie cu Dumnezeu trebuie să avem un angajament din toată inima, complet şi pe viaţă faţă de ceilalţi credincioşi în Iisus Hristos. Toţi suntem parte din acelaşi trup. Toţi am fost răscumpăraţi cu acelaşi sânge preţios. Toţi am fost aduşi de Dumnezeu să facem parte dintr-o relaţie cu ceilalţi şi ni s-a dat porunca să o cultivăm. Fiecare parte a corpului omenesc are un angajament integral şi pe viaţă şi o relaţie pe viaţă cu celelalte părţi. Fără acest angajament trupul nu ar putea funcţiona cum trebuie. Acelaşi lucru este valabil şi pentru trupul lui Hristos de pe pământ astăzi. Suntem sfătuiţi să avem un angajament faţă de alţi creştini prin care să hotărâm că le vom sluji necondiţionat.

Dacă avem o asemenea dragoste adevărată pentru ceilalţi membrii din trupul lui Hristos atunci relaţia noastră cu ei va fi astfel: vom căuta binele lor înaintea binelui nostru (atât din punct de vedere financiar cât şi spiritual), vom petrece timp rugându-ne pentru nevoile lor, vom căuta sârguincios modalităţi prin care să-i ajutăm (atât practic cât şi spiritual), vom petrece timp cu ei (adică îi vom vedea mai mult de o dată sau de două ori pe săptămână la biserică), vom căuta să-i încurajăm şi să-i susţinem – pe scurt vom căuta să cultivăm o relaţie strânsă cu ei astfel încât Dumnezeu să poată să-i ajute prin noi. În plus, se subînţelege că nu vom spune nimic – absolut nimic – despre ei ce i-ar putea face pe alţii să aibă o părere mai proastă despre aceştia sau să le influenţeze în vreun fel negativ dragostea faţă de ei.

Precum este şi în cazul primei porunci, la fel este şi cu a doua. Dacă nu ai un asemenea angajament faţă de ceilalţi membrii ai trupului lui Hristos, atunci trăieşti în păcat. Atunci tu nu împlineşti scopul lui Dumnezeu şi nu dai ascultare Cuvântului Său. Dacă descoperi că alte lucruri din viaţa ta te fac să dai la o parte angajamentul tău faţă de alţii, aceasta este o dovadă vie că creştinismul tău nu este aşa cum ar trebui să fie. Dacă angajamentul tău faţă de alte lucruri (muncă, distracţie, familie, prieteni, etc, orice ar fi) este mai puternic decât angajamentul faţă de ceilalţi credincioşi atunci relaţiile tale sunt greşite. Atunci te iubeşti mai mult pe tine decât pe aproapele tău.

Fiecare dintre noi trebuie să analizeze aceste lucruri şi să-i permită lui Dumnezeu să aducă o pocăinţă completă în inima sa, astfel încât să avem priorităţile corecte conform celor scrise în scripturi. Iubirea noastră de Dumnezeu iar apoi dragostea noastră pentru ceilalţi trebuie să fie pe primul loc în vieţile noastre. Dacă nu este aşa atunci noi trăim în păcat şi avem nevoie disperată de căinţă. Nimic nu este mai clar şi mai simplu. Când încălcăm poruncile lui Dumnezeu atunci păcătuim, iar păcatul cere căinţă. Răspunsul nostru la această situaţie nu trebuie să fie doar cu lacrimi şi sentimente de remuşcare ci cu hotărârea de a-L căuta de Dumnezeu până ce vieţile noastre sunt schimbate şi trăim după voia Sa.

Vorbim aici despre o iubire de oameni – un angajament faţă de ceilalţi – care ne va schimba vieţile. Aceasta îţi va schimba priorităţile. Va necesita să-i pui pe alţii pe primul loc şi pe tine pe ultimul. Va cere din timpul şi energia ta, ceea ce va deranja planurile şi plăcerile tale personale. Te va face să te simţi incomod. Va fi probabil atât înspăimântător cât şi restricţionant pentru tine. Cu toate acestea, dificultăţile vor dura doar până ce vei observa din experienţă că Dumnezeu binecuvântează această cale. Slujindu-i pe alţii – când îţi pui şorţul şi te ocupi de nevoile lor – Îl vei descoperi pe Dumnezeu într-un mod cum nu L-ai mai simţit niciodată până atunci. Vei descoperi ce înseamnă cu adevărat cuvântul „binecuvântare”.

O percepţie corectă a ceea ce înseamnă biserică

O asemenea dragoste este esenţa bisericii adevărate. Este ingredientul esenţial. Fără acesta „biserica” adevărată nu există. Este foarte posibil să ai o organizaţie religioasă plină de creştini „buni”, de programe minunate şi de întruniri aglomerate – ceea ce toţi numesc „biserică” – dar care să fie lipsită complet de elementul adevărat. Credincioşii de rând relaţionează unii cu alţii în mod superficial şi sporadic. După cum am văzut, când trupul funcţionează normal părţile lui componente relaţionează unele cu celelalte. Dacă se strică această legătură atunci şi viaţa se scurge. Aceeaşi regulă se aplică şi bisericii în sensul că aceşti creştini au un angajament pe viaţă cu ceilalţi, ei fiind trupul lui Hristos. În consecinţă, cu cât creştinii dau greş în această privinţă cu atât mai mult ei dau greş în a fi biserica în orice formă practică. Deşi este adevărat că toţi copiii lui Dumnezeu fac parte din Biserică, dacă contribuţia noastră la acest aspect lipseşte atunci noi trăim o sărăcie spirituală. Tragedia este cu atât mai mare cu cât ceea ce este considerat creştinism s-a depărtat foarte mult de priorităţile lui Dumnezeu!

Adevărata expresie a bisericii lui Hristos pe care am descris-o este singurul mediu bun pentru dezvoltare spirituală. Deşi creştinii pot şi ar trebui să progreseze individual, progresul cel mai mare se obţine doar atunci când toţi membrii trupului conlucrează într-o relaţie de iubire. În această situaţie toate nevoile tuturor, mai ales a celor nou convertiţi, pot fi satisfăcute cum trebuie. Tot aşa cum o familie plină de dragoste este locul ideal pentru creşterea copilului, aşa şi biserica care practică angajamentul unul faţă de celălalt este mediul ideal în care credincioşii pot creşte şi se pot maturiza. Imaginează-ţi un moment efectul pe care un asemenea lucru l-ar avea asupra vieţii tale cu Dumnezeu şi asupra vieţii celor pe care îi cunoşti. Nu va dura mult până ce un progres real va fi evident.

Aceasta nu este o sugestie idealistă. Este intenţia lui Dumnezeu revelată pentru biserica Sa de a funcţiona în exact acest fel! Aceste lucruri sunt menţionate clar în Noul Testament. Dacă situaţia noastră este sub acest standard ar trebui să cădem în genunchi înaintea lui Dumnezeu şi să-I cerem să ne schimbe, pe noi şi pe cei din jurul nostru, ca să putem împlini voia Sa. Nu este nici o îndoială că acesta este planul lui Dumnezeu. Nu este nici o greşeală că aceasta este exact dorinţa lui Hristos. Atunci cum putem merge mai departe fără să o trăim? Cum putem susţine că suntem creştini adevăraţi, să ne imaginăm că avem o relaţie intimă cu Domnul, sau să presupunem că avem o trăire semnificativă în biserică dacă încălcăm această poruncă? Răspunsul este că nu putem.

Nu sugerez prin aceasta că noi putem avea practic o asemenea relaţie cu fiecare creştin din lume. Totuşi ar trebui să avem o asemenea relaţie cel puţin cu cei pe care ni i-a arătat Dumnezeu, cu cei cu care El doreşte să avem un asemenea angajament total. Aşa cum cărămizile dintr-un zid sunt legate mai puternic de cele învecinate lor, tot aşa este şi în viaţa creştină. Angajamentul nostru pentru câţiva trebuie să fie complet şi să se manifeste practic. Angajamentul nostru faţă de cei mai depărtaţi de noi va fi după nevoie mai puţin practic. Totuşi ar trebui să existe şi să se manifeste ori de câte ori apare vreo ocazie. Acest lucru este prezentat clar în învăţăturile Noului Testament în ospitalitatea faţă de străini (Romani 12:13; Evrei 13:2).

Alte angajamente

Te rog să observi aici că eu nu vorbesc despre angajamentul faţă de o anumită biserică, organizaţie religioasă sau grup. Biblia nu promovează niciunde un asemenea angajament. De fapt chiar protestează împotrivă (1 Corinteni 1:12,13)! De asemenea nu vorbesc despre angajamentul faţă de lideri, faţă de cei „deasupra ta” sau de vreun aranjament ierarhic pe care-l susţin unii creştini. Nici nu îndemn la o supunere sclavagistă la o anumită doctrină. Asemenea angajamente, fie faţă de organizaţii, de lideri sau de învăţători nu produc rezultatele dorite de Dumnezeu. Este mult mai uşor pentru creştini să fie „buni membrii ai bisericii”, să fie loiali unei anumite preoţii sau revelaţii şi totuşi să aibă foarte puţină dragoste din aceasta. O examinare rapidă a situaţiei prezente a creştinismului ar putea servi la reprezentarea grafică a acestui aspect.

Cel mai mare pericol al acestor alte angajamente este că de multe ori ele substituie legământul în dragostea adevărată despre care am vorbit aici. Un exemplu este când oamenii gândesc că dacă au făcut un angajament cu un anumit grup bisericesc, poate prin aderare sau prin semnarea unui acord de membru, că obligaţiile lor sunt îndeplinite. În realitate, responsabilitatea lor faţă de Dumnezeu şi faţă de ceilalţi credincioşi nu este chiar deloc împlinită printr-o asemenea acţiune. Angajamentul despre care vorbim noi aici este cu mult mai profund. Rezultatele care pot fi obţinute prin angajamentul faţă de „grup”, conducere sau doctrină şi „unitatea” care se generează pe această cale sunt din nefericire doar la exterior şi artificiale. În vreme ce acestea implică un devotament faţă de „lucruri”, calea lui Dumnezeu înseamnă un angajament faţă de oameni. Doar ceea ce rezultă dintr-un legământ de iubire totală între oameni este cu adevărat şi scriptural. Mai mult decât atât, acesta este singurul fel de angajament pe care îl porunceşte Dumnezeu.

O altă dificultate cu aceste angajamente extra-biblice este diviziunea. Acest păcat apare atunci când dragostea oamenilor unii faţă de alţii este afectată de loialitatea de grup. Această problemă este foarte frecventă astăzi şi totuşi nu este ceva mai distructiv şi mai opus iubirii adevărate. Este de înţeles de ce scripturile condamnă cu desăvârşire asemenea practici (1 Corinteni 3:3-23). Când avem o legătură corectă cu ceilalţi, atunci împlinirea responsabilităţilor secundare legate de anumite întruniri, activităţi sau adevăruri scripturale vor urma la vremea potrivită. Aceste lucruri ar trebui să fie împlinite destul de firesc atunci când relaţia noastră principală de dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de ceilalţi este corectă. Eu cred că nevoia noastră disperată acum este să-i ajutăm pe oamenii lui Dumnezeu să înţeleagă ce spune Biblia că ar trebui să fie cu adevărat angajamentul lor. Toate celelalte lucruri, inclusiv angajamentul faţă de întrunirile de biserică, faţă de lideri sau doctrine, ar trebui să fie pe locul doi, altfel noi păcătuim.

Biserica revoluţionată

Aceasta este cu adevărat cea mai mare lipsă în biserica creştină în ziua de azi – dragostea frăţească. Dacă toţi credincioşii ar avea acest angajament profund unul faţă de celălalt, o dragoste care implică un legământ pe viaţă de a sluji celorlalţi creştini, indiferent de opiniile lor, de situaţie sau crez, atunci creştinismul actual ar fi revoluţionat. Mulţi oameni în ziua de azi vorbesc despre unitate între bisericile din trupul lui Iisus Hristos. Însă cu aceste eforturi marea întrebare este întotdeauna: Cum se va realiza acest lucru? Să dăm mâna peste zidurile noastre de doctrine? Să realizăm un fel de organizaţie mondială prin care să expunem o aparentă unitate dar în acelaşi timp să ne menţinem separaţi? Sau să ne adunăm într-un anumit colţ, să susţinem o anumită poziţie doctrinală care va „garanta” unitatea şi să insistăm ca toţi ceilalţi să vină şi să ni se alăture? Nu cred. Eu cred că singura speranţă pe care o avem pentru o unitate reală este dragostea frăţească. Singura şansă pe care o au credincioşii ca să ajungă acolo unde doreşte Dumnezeu ca noi să fim este să aibă o căinţă completă faţă de aceste lucruri şi să înceapă să se „[iubească] cu căldură unii pe alţii, din toată inima”(1 Petru 1:22).

Această dragoste despre care vorbim trebuie să depăşească barierele şi limitele confesionale. Trebuie să fie o dragoste din inimă pentru fiecare om indiferent de înclinaţia sau afilierea sa. Nu poate fi selectivă ci trebuie să se bazeze pe aceleaşi criterii pe care îi primeşte şi Dumnezeu pe alţii. Noi ar trebui să-i iubim pe ceilalţi credincioşi pentru un singur motiv: Tatăl i-a iubit şi i-a ales să fie ai Lui. Nu există alte opţiuni. Odată ce Dumnezeu a mântuit pe cineva dăruindu-şi viaţa pentru el, atunci nouă ni se porunceşte să-l iubim. Aceasta este responsabilitatea noastră de creştini.

Când venim înaintea lui Dumnezeu şi Îi permitem să ne umple inima cu o asemenea iubire pentru TOŢI oamenii Săi atunci nu mai sesizăm nici o separare în trupul lui Hristos. Atunci „[deosebim] trupul Domnului”(1 Corinteni 11:29). Dacă, printr-o atingere măreaţă a lui Dumnezeu, toţi creştinii ar putea privi din acest punct de vedere, atunci toate confesiunile şi toate diviziunile cu care suntem atât de obişnuiţi astăzi ar dispărea. Dragostea este opusul diviziunii. Situaţia diviziunilor pe bază de confesiune din creştinismul de astăzi este o ruşine pentru Domnul. Este o dezonoare pentru numele Său şi o pată pe mărturia Sa preţioasă. Dacă ne-ar putea aduce Dumnezeu la căinţă în ceea ce priveşte acest păcat de a nu-i iubi pe ceilalţi atunci biserica ar fi cu adevărat revoluţionată. Dragostea este o forţă de neînvins care ar trebui să-i unească pe toţi credincioşii în aceste zile din urmă. Fie ca noi să-L căutăm pe Dumnezeu până ce o vom avea!

O mărturie pentru necredincioşi

Dragostea nu numai că ar revoluţiona biserica dar ar avea şi un impact fenomenal asupra necredincioşilor. Mărturia creştinătăţii s-ar transmite cu o asemenea putere că ar fi irezistibilă. Iisus a spus: „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii”(Ioan 13:35). Dragostea noastră va convinge lumea. Faptul că suntem eliberaţi de egoism şi păcat – lucrurile care ne separă astăzi – sunt cele care îi vor convinge pe necredincioşi că Iisus Hristos este real. Dragostea este dovada adevăratei mântuiri (1 Ioan 3:14).

Dacă inima noastră este curată înaintea lui Dumnezeu şi faţă de ceilalţi atunci îi vom iubi şi pe necredincioşi. Dumnezeu cu siguranţă că îi iubeşte. După cum se vede clar din pilda bunului samaritean, cuvântul „aproape” include pe oricine. Iisus ne-a instruit să „[mergem] în toată lumea şi [să propovăduim] Evanghelia la orice făptură”(Marcu 16:15). Dar ce evanghelie trebuie să propovăduim dacă nu avem dragoste? Poate că avem să-i învăţăm doctrine, sau să promovăm o anumită formă de religie. Poate încercăm să îndreptăm modul de gândire al altora. Însă până ce dragostea lui Dumnezeu nu va fi cu adevărat „turnată în inimile noastre”(Romani 5:5), până ce ea nu a adus o schimbare eternă şi vizibilă în noi, până atunci nu vom avea nici o şansă reală de a impresiona milioanele de nemântuiţi pentru Hristos.

Fraţi şi surori, vă rog să luaţi aminte la acest mesaj. Aceasta nu este o idee fără importanţă. Aceasta nu este o chestiune secundară. Ci este probabil cea mai crucială problemă cu care se confruntă biserica astăzi! Oare iubim noi aşa cum iubeşte El? Avem noi un asemenea angajament pe viaţă faţă de El şi faţă de ceilalţi aşa cum ne sfătuiesc scripturile? Suntem dispuşi să ne dăm viaţa pentru alţii sau pentru El – literal vorbind (1 Ioan 3:16)? Avem sentimente pozitive sau de apreciere pentru ceilalţi creştini şi pentru lumea din jurul nostru? Pe scurt, avem noi cu adevărat dragostea pe care ne-a poruncit Dumnezeu să o avem?

Dacă nu avem o asemenea dragoste în creştinismul nostru atunci ceea ce facem este găunos, sec şi fals. Dacă asemenea dragoste lipseşte atunci noi avem o religie superficială şi suntem implicaţi într-o evidentă ipocrizie. Să aibă Dumnezeu milă de noi! Să strălucească El cu lumina Sa asupra noastră şi să dezvăluie cum sunt inimile noastre faţă de aceste lucruri, ca să ne aducă la o pocăinţă completă, din inimă şi purificatoare, care să deschidă calea încât iubirea lui Dumnezeu să fie perfectă în noi.

Câţiva paşi simpli

În mod firesc că după citirea acestui mesaj mulţi oameni vor întreba: „Cum să facem aceste lucruri” sau „Unde să găsim un grup care practică aceste lucruri?” Răspunsul este că trebuie să înceapă cu TINE. Nu aştepta ca alţii să o facă mai întâi. Nu amâna până ce găseşti o biserică sau o „adunare” care face „cum trebuie”. Începe de acolo de unde te afli să practici aceste lucruri tu însuţi. Deşi pare dificil eu cred că pot fi realizate urmând aceşti paşi simpli.

În primul rând, trebuie să înţelegem clar că această dragoste nu este ceva ce putem găsi în noi înşine. Ea vine doar de la Dumnezeu. Scriptura spune clar – „Dumnezeu este dragoste”. El are o dragoste profundă şi ireversibilă pentru oamenii Săi şi pentru umanitate. Când venim la El şi ne deschidem complet inimile El ne va umple cu dragostea de care avem nevoie ca să împlinim poruncile Sale.

Apoi, va fi necesar să iei o decizie – o decizie conştientă, voită şi fermă – de a te angaja faţă de alţii. O astfel de dragoste nu vine spontan. Probabil că nu vei fi atras într-o asemenea relaţie de sentimente. De fapt, reacţiile tale fireşti faţă de alţii ar putea chiar să te ţină deoparte. De aceea trebuie să hotărăşti de la început să nu laşi nimic să te întoarcă din drum. Deşi un asemenea legământ va necesita cu siguranţă să-l reînnoieşti din când în când şi se va aprofunda în timp, este singura modalitate ca să poţi să începi.

Deşi angajamentul tău poate şi ar trebui să se aplice faţă de oricine, doar dragostea reciprocă este cea mai profund satisfăcătoare. De aceea, pe locul doi, va fi cu siguranţă la un moment dat important să găseşti câţiva oameni cu aceleaşi principii, care vor fi dispuşi să ţi se alăture în aceste lucruri. Dacă Îl întrebi pe Dumnezeu în rugăciune, El te va călăuzi. Fără îndoială că îţi va lua ceva timp să îţi stabileşti nişte relaţii intime cu alţi oameni. Va implica şi anumite sacrificii, răbdare şi posibile lacrimi. Cu toate acestea nimic nu este mai satisfăcător ca legătura dintre oamenii care trăiesc în unitate adevărată unii cu alţii (Psalmul 133:1).

Iar în cele din urmă, o dată ce asemenea relaţii încep să se stabilească nu le ţine doar pentru tine. Începe să îi atingi şi pe alţii cu dragostea lui Dumnezeu şi să-i înveţi despre aceste adevăruri. Acesta este un mesaj pe care lumea are nevoie să-l audă! Cu siguranţă că Dumnezeu îţi va binecuvânta eforturile şi vei începe să aduci roade din abundenţă.

Dacă doriți, puteți descărca această pamflet ca PDF aici.